Pentru a vă familiariza cu unele dintre ingredientele spumoase ale muncii avocatului,  în această zi de debut a blogului nostru „Șuta & Nistor – avocați asociați” , vă propun un episod trăit de subsemnatul, la una dintre instanțele judecătorești din țară, în fața unei instanțe de judecată oarecum mai frivole. Relatarea este despre dreptul de a pune întrebări în proces, fiind liberă, lipsită de constrângeri de orice fel, nici măcar procedurale, pe cât de zurlie a fost distinsa onorată instanță.

Într-una din primele zile consecutive momentului revocării stării de urgență, mă aflam la o instanță din țară, una dintre multele micuțe, organizate în târgușoare, în care timpul se târăște exasperant de uniform, dându-i o lentoare disperantă, înfundată la nivel cerebral, în ceea ce numim îndeobște, plictiseală. Plictiseală îndoită cu un soi de blegeală care, la un moment dat, scuturată de te miri ce, se leapădă de ea însăși, iar suferindul de până atunci, brusc deșteptat și înviorat, o comite hotărât. Victima unui astfel de puseu, rod al plictisului semi-urban, am fost atunci când, într-o ședință de judecată, ce-i drept cam lungă și enervantă din cauza întrebărilor și răspunsurilor țunamice din niște interogatorii reciproce a vreo zece părți ale uneia și aceleași cauze, care măturau ultimele fărâme de adevăr și de bun simț, m-a pus necuratul să intru într-un dialog cu instanța mono-personală, compusă dintr-o tânără, dar apăsător de echidistantă și neutră, doamnă președintă (nu o zic neapărat în sens peiorativ, fiind unul dintre cei care admiră capacitatea de abținere și reținere a celor puși să asiste, prin forța împrejurărilor, la spectacole grotești de prostie, fanfaronadă și povești s.f. de natură judiciară). Poate că fachirismul abținerii de la orice comentarii a doamnei președintă, un fel de auto-abuzare cu propria răbdare, întins în timp pe mai bine de două ore (atenție, într-un singur dosar!!!), a fost cauza întrebării glonț care mi-a zburat măduva intelectului, lăsându-mă, cum s-ar spune într-un riguros și deplin limbaj pietonal, străin de orice valențe juridice, mască.

Ce s-a întâmplat? După cum ziceam, în acea interminabilă ședință de judecată, se administra proba interogatoriului, încuviințată tuturor părților. Zece la număr! Încercare grea pentru toți cei implicați în gospodărirea acestui mijloc de probă care, în majoritatea cazurilor se dovedește descumpănitor de inutil. Eram pe la interogatoriul al optulea sau al nouălea, deci atmosfera era pe măsura răbdărilor mult încercate și ale huiduielilor scrâșnit reprimate de către participanții la ordalianta procedură (vă asigur că, precum în evul mediu, adevărul a avut cel mai mult de suferit, la finalul procedurii nimeni ne-mai-înțelegând nimic, dar cu toții dornici să scape prin fugă sănătoasă și fără rușine). Lesne de înțeles că doamna președintă, spre a scurta tortura, a mai tuns din întrebări și, mirare (la mine), a înțeles să-mi radă și mie câteva dintre întrebările cu mult tâlc gândite, în încercarea de capcanare (juridică, nu de altă natură!) a naivului, ziceam eu!, adversar. Motiv pentru care, simțind că îmi scapă prada, lăsat fiind fără arma nimicitoare a întrebării îndelung cumpănite întru devoalarea minciunii eretice a pârâtului adversar, în deplina reprezentare a faptului că urma să fie adresată unuia uns cu toate alifiile, m-am trezit vorbind și, colac peste pupăză, de parcă nu ar fi fost suficiente până atunci, punând, direct, imediat și injust (rapid s-a dovedit!), o întrebare care suna așa: ,, Doamna președintă, de ce nu doriți să-i puneți întrebarea pârâtului?” Am fost contrat cu următorul răspuns, în fapt o contra-întrebare retorică : ,,Care este temeiul legal care vă permite să puneți întrebări instanței, domnule avocat?” După cum vă preveneam mai sus, răspunsul-întrebare al doamnei președintă mi-a lacerat instantaneu, și graiul, și creierii, și personalitatea, lăsându-mă mut. Trebuie să recunosc că, deși am câteva decenii bune de avocatură în urmă, pe întinsul cărora am auzit și văzut multe, un astfel de răspuns la o amărâtă de întrebare-protest față de refuzul instanței de judecată de a adresa mult pritocita mea întrebare perversului adversar, dușman periculos al adevărului ,,obiectiv”, adept al minciunii corozive, de natură a eșua toate tentativele de soluționare justă și echitabilă a pricinii, nu gândeam că se poate da! Evident, muțenia care m-a cuprins în urma încasării glonțului interogației prezidențiale m-a făcut să mă așez în banca mea. Meditând la genialitatea unei întrebări cu multe atribute:  avortiv (pentru că a tăiat orice eventual răspuns, chiuretându-mi fără multe ifose și menajamente materia cenușie găzduită de dodoloața aflată în susul gâtului, zbârnâind steril după o replică pe măsură); autoritar (prin piedica de netrecut, pusă oricărui drept la replică); nepoliticos (prin lipsa de respect față de libertatea cuvântului interlocutorului); demitizant (prin suprimarea instantanee a reflexului milenar al omului de a pune întrebări și de a primi răspunsuri la ele); eficace (prin anularea oricărei curiozități din parte-mi pentru a afla motivul refuzului onoratei instanțe de a pune pârâtului întrebarea mea, pre-scrisă în chestionar).

În concluzie, întrebarea instanței a înghețat, precum permafrostul din Antarctica, năbădăile și chichițele avocățești etalate într-o pricină de natură privată, punându-le în colțul dizgrației prezidențiale.

Rămâne însă o nedumerire: omul are nevoie de temei de drept pentru a întreba? Trebuie să fie scris în vreo lege dreptul de a pune întrebări în proces? E nevoie ca legiuitorii lumii să prevadă, în legile pe care le fabrică, dreptul omului de a-și întreba semenii despre unele și altele? Dacă la aceste întrebări răspunsul este ,,da”, libertatea omului, la acest început de mileniu trei, este copleșitor de iluzorie, iar intenția de a face justiție răpusă de o gravă incertitudine.

av. Dan Mihai Șuta