În loc de introducere
În practică, „avocatul de penal”, cum este desemnat avocatul care își desfășoară activitatea profesională preponderent în cauze penale, uneori este confruntat cu derapaje ale organelor de urmărire penală, cu abateri de la normele și prescripțiile procedurii penale, concretizate în anumite conduite și acte abuzive, uzul de abuz judiciar fiind greu de înțeles, mai ales în condițiile în care forța de constrângere este la ei, nu la avocat. Motiv pentru care uzul de abuz poate constitui un nedorit obstacol în fața avocatului, împiedicat astfel să-și exercite atribuțiunile profesionale.
De regulă, procesele sunt terenul unor confruntări de idei dintre cele mai dure, fiecare parte susținându-și cu cerbicie punctul de vedere legat de obiectul litigiului. Uneori argumentele de fapt și de drept sunt pertinente, „la obiect” , cum s-ar spune, alteori mai puțin. În mod firesc, având în vedere specificul unei dispute judiciare, în care principiile contradictorialității și nemijlocirii joacă un rol esențial, fiind aplicate în cvasi-totalitatea procedurilor contencioase. În mod special, în procesul penal în care mizele sunt dintre cele mai mari, uneori pasul de la condamnare la achitare, de la libertate până la închisoare, de la condamnare la achitare, fiind extrem de mic, determinat de amănunte aparent nesemnificative, însă dirimante, care fac diferența între a fi declarat vinovat sau nevinovat. Prin urmare, și mijloacele utilizate sunt, de cele mai multe ori, pe măsura mizei, a probei care se administrează și a mijlocului de probațiune utilizat, iar confruntarea dintre apărare și acuzare extrem de contondentă, uneori chiar violentă în ceea ce privește atitudinea, limbajul și argumentele aruncate în luptă. Nu de puține ori, spiritele se încing, capetele se înfierbântă, cuvintele trosnesc și orgoliile plesnesc. Însă, toate acestea nu înseamnă că uzul de abuz al organelor judiciare este justificat și trebuie tolerat, însă gestionarea unor situații de natura abuzului autorităților judiciare poate fi o problemă dintre cele mai delicate și chiar riscante, implicând o uzură nervoasă dintre cele mai consistente. Arsenalul uzului de abuz judiciar este variat, întinzându-se pe o scală largă, nu foarte onorantă pentru justiție, cu reflexe atavice care se pierd în negura vremurilor justiției și represiunii bolșevice, prea puțin compatibile cu pretențiile justiției europene moderne ale secolului XXI. În practica lor, noi avocații ne-am izbit de jigniri adresate atât acuzatului („Stai jos șurubarule și cântă!”, se răstea un procuror la acuzatul care abia a intrat în biroul acestuia), cât și însuși avocatului (e.g. relatarea amănunțită de mai jos), de violențe exercitate asupra inculpatului (de exemplu, o scrumieră aruncată de o distinsă anchetatoare înspre capul anchetatului), precum și de inculpări penale absurde, fără aderență la legalitate, finalizate chiar și cu condamnări dintre cele mai abuzive, în contra și peste lege și probele administrate în cauză (ne amintim de cazul Robert Roșu). Am avut ocazia să identific uzul de abuz judiciar în cauze dintre cele mai variate, atât civile, cât și penale. În aproape patru decenii de practică am avut experiențe dintre cele mai traumatizante pe tema uzului de abuz practicat de organele judiciare, începând cu amenințarea cu arestarea adresată dinspre procurorul anchetator, cu sfaturi de neimplicare transmise de anchetator sau chiar de însuși procuror („Ce credeți domnu’ avocat, sunteți în Primăvara de la Praga?”), continuând cu arestarea nelegală a clientului și terminând cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești profund nelegale, în opinia mea, vârful aisbergului numit „uz de abuz judiciar”.
„Pe teren” , contracararea uzului de abuz judiciar este dificilă, uneori către imposibilă, justețea confruntării juridice fiind greu încercată sau chiar abolită. Motiv pentru care protagoniștii unui proces, indiferent de natura și obiectul acestuia joacâ un rol esențial. În instanțele de judecată cel care trebuie să asigure echilibrul disputei, prevenind uzul de abuz judiciar este, evident, judecătorul. În faza de anchetă penală, procurorul sau polițiștii judiciari sunt cei chemați a asigura respectarea cadrului procedural al confruntării dintre acuzare și apărare, dintre persoana vătămată și acuzat, dintre probe și contraprobe, dintre utilitatea sau inutilitatea apărărilor prezentate de părți și avocații lor. Adică, trebuie recunoscut, o misiune deloc facilă, presărată cu o multitudine de frământări, îndoieli și, nu de puține ori, chiar și presiuni. Hărțuirea unei părți de către cealaltă parte este una dintre mijloacele aflate la limita procedurii penale care, în ceea ce privește administrarea probelor cel puțin, este guvernată de principiul loialității, grav pus la încercare în ipoteza unor confruntări cu tentă de șicanare a unei părți față de cealaltă, intervenția autorității anchetatoare fiind, nu de puține ori, nu numai necesară, dar și salvatoare. Una peste alta, cert este că anchetele penale sunt ringul în care se confruntă nu sfinți și nici îngeri ci persoane cât se poate de reale, cu interese majore și scopuri bine țintite, în care aplicarea principiului machiavelic „scopul scuză mijloacele” poate corupe principiul legalității procesului penal, precum și principiul loialității administrării probelor. Motiv pentru care „arbitrul” disputei, procurorul sau organul de cercetare penală, trebuie să asigure respectarea legalității și, în caz de derapaj, să determine părțile la corectarea conduitei procesuale.
Întâmplarea
Ce se întâmplă însă, în situațiile, nu rare, când însuși procurorul sau organul de cercetare penală sunt cuprinse de febra și fierbințeala disputei judiciare, când ei înșiși sunt protagoniștii unor derapaje de la normele procedurale și de deontologie profesională, uneori chiar cu conotații penale, înfundându-se în abuzul judiciar și în uzul de abuz judiciar ? Spre ilustrare, relatarea de mai jos este edificatoare și poate pune pe gânduri. Cu mențiunea necesară că este vorba despre o întâmplare trăită de un confrate care, ulterior, mi-a mărturisit-o. Ea s-a desfășurat cam așa: la un ceas al unei după-amieze de iunie 2020, a fost sunat de către o persoană, solicitându-i-se ajutorul, omul fiind percheziționat la domiciliu de către organele antimafie. S-a dus la locul procedurilor, ce-i drept cu o oarecare întârziere, însă nicidecum peste cele două ore prevăzute de art. 159 alin. 9, partea a II-a C.pr.penală și, constatând că scotocirea casei clientului începuse de ceva vreme, și-a arătat nedumerirea și iritarea (firească, zic eu, atât timp cât legea admite organului de urmărire penală să-l înștiințeze pe avocatul acuzatului despre efectuarea percheziției domiciliare după pătrunderea în domiciliul care urmează a fi percheziționat, însă nicidecum nu permite efectuarea percheziției în lipsa acestuia, mai ales dacă a confirmat participarea). Este de precizat numărul impresionant al forțelor de ordine prezente, inclusiv mascați, determinați a curma orice eventuală tulburare în buna desfășurare a percheziției. Luând act de hărnicia anchetatorilor, colegul meu s-a așezat pe o banchetă aflată în bucătăria locuinței omului, suspectat de cultivarea, traficarea și consumul de cânepă indiană. Aproape instantaneu, unul dintre polițiștii aflați în exercițiul atribuțiilor de căutare a urmelor și rămășițelor produsului narcotic i-a cerut la manieră imperativă și vădit șicanatoare, fără prea multe politețuri, să se ridice. Confratele a refuzat, spunând că este destul loc de percheziționat în locuință, polițistul a insistat, s-a iscat un duel verbal, iar polițistul i-a repezit în față avocatului aflat în exercițiul profesiei, scurt și sec, ,,Ești un gunoi!”. A urmat momentul de perplexitate din partea confratelui, după care fireasca întrebare: ,,Ce ai zis!?” ,,Ești un gunoi!” , veni dinspre polițist răspunsul întăritor al întrebării lămuritoare. Colegul meu a insistat: ,,Nu am înțeles! Ce ai spus? Mai spune o dată!”. ,,Ești un gunoi ordinar!” a clamat definitiv, fără putință de interpretare ori de repliere, organul poliției judiciare. Pus în fața unei astfel de atitudini deloc demne din partea autorității judiciare polițienești, confratele meu a părăsit locuința în care se efectua percheziția.
Fiind tulburat și revoltat, l-a sunat pe șeful polițistului, autor al portretului vorbit cu care fusese gratulat și i-a relatat cele întâmplate. Reacția și răspunsul șefului grobianului polițist au fost antologice: ,,Asta este…Nu am ce să fac…”.
Colegul meu a formulat o plângere împotriva măsurii percheziționării domiciliului clientului său în lipsa lui, în condițiile în care își anunțase sosirea, precum și pentru agresiunea verbală și morală la care fusese supus. I-a fost comunicată ordonanța din 12 iunie 2020, prin care i s-a respins plângerea, iar procurorul de caz, în motivare, arată următoarele: ,,…inculpatul a fost informat cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție, acesta declarând că dorește să fie asistat de un avocat. În acest sens a fost contactat telefonic avocat X care s-a prezentat, dar acesta a părăsit locație fără să fie indicat motivul concret. Motiv pentru care ulterior s-a prezentat avocat din oficiu Y.” (am citat mot-a-mot din ordonanță, așa că derapajele ortografice și gramaticale nu îmi aparțin) ,,Prezenta cauză are ca obiect o situație în care persoana cercetată a beneficiat de acces la un avocat încă din momentul efectuării percheziției domiciliare. Faptul că apărătorul inculpatului a părăsit din proprie inițiativă locul în care se desfășura percheziția domiciliară nu poate fi imputat organelor de cercetare penală. De asemenea, atitudinea organelor de cercetare penală, insultătoare, așa cum apreciază apărătorul ales al inculpatului, nu este de natură a împiedica exercitarea dreptului la apărare.” (sublinierea ns. – av. Dan Mihai Șuta).
Altfel spus, procurorul care a soluționat plângerea colegului meu față de abuzul organelor de anchetă penală, inclusiv jignirea care i s-a adus în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor profesionale (cuvântul „gunoi”, conform Dicționarului explicativ al limbii române, are multiple înțelesuri: 1. Resturi murdare sau inutile care se aruncă; 2. Baligă amestecată cu paiele care au servit vitelor drept așternut, întrebuințată ca îngrășământ agricol organic; 3. Fir de pai, scamă, murdărie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc.; 4. Epitet dat unui om de nimic; lepădătură), susține, în motivarea ordonanței pe care a dat-o, că avocatul care este în mod repetat și apăsat făcut/denumit ,,gunoi” și ,,gunoi ordinar”, vorbindu-i-se de către polițistul judiciar la persoana a II-a singular, adică la pertu, ,,…nu este de natură a împiedica exercitarea dreptului la apărare.”!!? Oare un abuz judiciar poate fi mai evident decât acesta, iar ordonanța procurorului prin care autorul este „spălat” nu este un exemplu tipic de uz de abuz judiciar?
După ce mi s-au relatat cele întâmplate, instantaneu m-am întrebat: dacă acest polițist a fost capabil să se poarte astfel cu un avocat, oare ce ar putea suporta, la o adică, un om de rând, din partea acestuia? Probabil că l-ar pune instantaneu pe făraș, la care este atașat un bilețel cu mențiunea ,,Direcția pubela!”.
Ce bariere legale a spart abuzul judiciar și uzul de abuz judiciar?
Însă, voind să trec de la ,,simple supoziții” (cum le place de multe ori organelor judiciare să catalogheze susținerile avocaților în legătură cu fapte și întâmplări evidente, chiar notorii!) la câteva certitudini, iată ce se desprinde, în opinia mea, din agresiunea comisă de către polițist asupra colegului meu:
1. Polițistul care l-a gratulat, numindu-l ,,gunoi” și ,,gunoi ordinar”, nu este demn a purta uniforma de polițist. Pentru simplul, dar marele fapt, dincolo de abilitățile de polițist pe care poate le are sau poate nu le are, că a încălcat flagrant 41 lit. a) – obligația de solicitudine și respect față de orice persoană – și lit. h) – obligația unui comportament demn de considerația și încrederea impuse de profesia de polițist – , art. 42 lit. d) – obligația unei conduite corecte care să nu compromită prin activitatea sa publică sau privată prestigiul funcției sau al instituției din care face parte – din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în M.of. nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările și completările ulterioare și constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. a) (comportarea necorespunzătoare în serviciu care aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiului instituției) din aceeași lege.
2. Polițistul în cauză este purtător al autorității Statului Român, astfel cum precizează fără echivoc art. 2 din Legea nr. 360/2002, ,,exercițiul autorității publice”, obligatoriu a fi efectuat exclusiv ,,în interesul și în sprijinul persoanei, comunității și instituțiilor statului, exclusiv și în baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității”. Ca atare, în nicio împrejurare, față de nimeni și sub niciun motiv sau pretext, real ori inventat, el nu are dreptul să folosească cuvintele pe care le-a folosit față de colegul meu. Cu atât mai mult cu cât el avea o calitate specială la acea percheziție, aceea de apărător ales al acuzatului, adică, în conformitate cu art. 29 C.pr.penală, fiind participant în procesul penal respectiv și, potrivit art. 31 C.pr.penală, având atât dreptul, cât și obligația de a-l asista pe acuzat.
3. Fapta polițistului de a-l numi pe avocatul acuzatului ,,gunoi” și ,,gunoi ordinar” este la limita infracțiunii de ultraj judiciar, prevăzută și pedepsită de art. 279 alin. 4 C.penal care, raportat la condiții (prezența unui număr mare de polițiști, având asupra lor armament, bastoane și altele asemenea, fiind de natură a cauza avocatului o puternică temere pentru siguranța propriei integrități fizice) are conotațiile unei fapte de ,,amenințare” ori ,,alte violențe” prevăzute de art. 279 alin. 1 C.penal, dar în mod cert întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. 1 C.penal. Însă, chiar dacă nu ar întruni conținutul unei infracțiuni, fapta polițistului este cauzatoare de prejudicii morale pentru avocatul apărător în cauză, fiind un delict civil, în sensul art. 1349 C.civil și, ca atare, atrage obligația de reparare sau, întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute și sancționate de art. 2 din Legea nr. 61/1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, cea care a înlocuit faimosul Decret nr. 153/1970, denumit, pe durata aplicării ei, în vremuri comuniste, ,,mătura străzii”. Deci, pentru a nu o lungi, fapta polițistului întrunește elementele constitutive ale unei abateri disciplinare, ale unei contravenții, ale unui delict civil, posibil ale infracțiunii de ultraj judiciar și în mod cert ale infracțiunii de cercetare abuzivă. Ceea ce vorbește de la sine despre gravitatea conduitei polițistului.
4. Maniera la care, prin ordonanța de respingere a plângerii contra actelor de efectuare a percheziției domiciliare, se bagă sub preș ,,incidentul”, vorbindu-se despre un ,,dialog neprincipial fără legătură cu activitatea desfășurată”, urmare căruia ,,a părăsit locația fără a comunica intenția sa”. Da, interesant! Numai că se pun câteva întrebări legitime:
– în ce a constat pretinsul dialog? ,,Dialog”, în accepțiunea limbii române și în paradigma conturată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, înseamnă, printre altele o ,,convorbire între două sau mai multe persoane”. Polițistul l-a făcut ,,gunoi” și ,,gunoi ordinar” pe avocat, după care, pe bună dreptate, acesta a plecat. Or, vorbele polițistului semnifică o injurie, care, în definiția aceluiași dicționar, înseamnă ,,vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; insultă, ofensă”;
– cum nu avea legătură cu activitatea desfășurată, acel ,,dialog neprincipial”, în fapt o injurie adusă de polițist avocatului? Din câte reține însuși procurorul, incidentul s-a întâmplat în procedura percheziționării locuinței acuzatului, iar avocatul nu era nici la o bere și nici la o șeptică cu polițistul, ci în îndeplinirea obligațiilor profesionale care îi reveneau în urma acceptării ofertei formulate de către client de a-l asista și apăra în respectiva cauză. Și atunci cu ce a avut legătură? Cu iritarea polițistului la prezentarea avocatului? Foarte posibil, numai că domnul polițist avea obligația legală să și-o reprime și nu să-l determine pe avocat să plece de la fața locului, (scopul urmărit, acela de a ușura percheziția, fiind evident). Nevorbind de posibilitatea ca situația să degenereze, în ipoteza în care colegul meu ar fi înțeles să riposteze, pe bună dreptate, împotriva agresiunii la care a fost supus de către polițistul aflat în exercițiul funcțiunii;
– în cuprinsul ordonanței procurorului se menționează următoarele: ,,Astfel deși a invocat nulitatea actelor procesuale – procese verbale de percheziție domiciliară din data de 18.05.2020, avocatul X în calitate de apărător ales al inculpatului Z nu a dovedit care este vătămarea ce i-a fost adusă, vătămarea neputând decurge exclusiv din efectuarea unui act de urmărire penală. Vătămarea nu se poate suprapune exclusiv noțiunii de probă în defavoare ci trebuie să fie o probă astfel administrată încât să se fi cauzat în mod evident o vătămare care, în plus, trebuie să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului. Ori nici una din probele administrate în cauză nu a putut cauza o astfel de vătămare a unor drepturi procesuale în condițiile în care la efectuarea percheziției domiciliare a fost prezent un avocat care nu a invocat niciun motiv de nelegalitate a probei.” (încă o dată scuze pentru exprimarea și gramatica textului citat!) Motivarea procurorului face franjuri rațiunea!!! Adică, proba (percheziția) pentru care au fost administrate probe (aceeași percheziție!), că doar despre una și aceeași probă – percheziția domiciliară – se plâng avocatul și clientul acestuia. În ceea ce-l privește pe avocatul prezent la efectuarea percheziției domiciliare, nu știm despre care avocat este vorba, întrucât colegului avocat agresat i-a luat locul, în condiții discutabile, puțin conforme Codului de procedură penală (art. 90-92), Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat (Capitolul V. Asistența judiciară) și Statutului profesiei de avocat, aprobată prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România (art. 150 și următoarele), un avocat din oficiu. Cum să soliciți și baroul, dând curs solicitării, să numească un avocat din oficiu, în condițiile în care acuzatul din cauză avea un apărător ales? Ne este admisibil ca la această manieră să nu se vadă gestul polițistului de a-l jigni pe avocatul ales al acuzatului care, prin propria conduită suburbană, situată integral în afara normelor procedurale, l-a determinat pe avocat să plece de la percheziția în curs de desfășurare și să se susțină că nu a invocat ,,niciun motiv de nelegalitate a probei”? Care probă? Proba respectivă, adică percheziția, a fost făcută zob de către polițist, tocmai prin fapta ilicită (cu conotații penale!) pe care a comis-o împotriva apărătorului ales al acuzatului. Altfel spus, polițistul, prin cuvintele sale obscene, suburbane, jignitoare la adresa avocatului, adresate în mod nemijlocit însuși avocatului, determină plecarea acestuia de la efectuarea procedurii percheziției domiciliare, după care „se omite” consemnarea realității și exactității celor întâmplate, a motivului efectiv pentru care avocatul a părăsit locuința percheziționată, avocatul reclamă tocmai acest abuz judiciar prin plângerea înaintată procurorului de caz care supraveghea ancheta și, în final, stupoare, procurorul susține că avocatul ,,nu a invocat niciun motiv de nelegalitate a probei”? Profund inexact și profund abuziv procurorul! Dimpotrivă, avocatul, prin descrierea celor întâmplate în procedura percheziției domiciliare a clientului său, a evidențiat comiterea unui abuz de către polițistul judiciar chemat să asigure legalitatea și loialitatea administrării probei, ceea ce a făcut ca proba respectivă să fie administrată în mod nelegal, fiind lovită de nulitate absolută, urmare încălcării dreptului clientului său la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană asupra dreptului omului și a libertăților fundamentale), a dreptului acestuia la apărare, prevăzut de art. 6 paragraful 3 lit. c) din aceeași convenție, precum și a dreptului avocatului de a-l asista clientul său acuzat într-o afacere judiciară penală și de a fi prezent la efectuarea oricărui act de urmărire penală, în calitate de apărător ales, în cauza penală (art. 92 C.pr.penală). De ce această complicitate a posteriori a procurorului de caz cu conduita nelegală, mult abuzivă a polițistului? De ce acest uz de abuz judiciar? De ce este firească conduita cvasi-identică a șefului polițistului indisciplinat și abuziv, atunci când i-a spus despre cele întâmplate avocatului, relatate de către însuși avocatul ,,Asta este…Nu am ce face…”? De ce atâta minciună în cuprinsul actelor procedurale mai sus menționate, din care nu rezultă cele întâmplate? De ce omisiunea evidentă de refuz al procurorului de a se autosesiza cu privire la săvârșirea de către polițist, dacă nu a infracțiunii de ultraj judiciar, atunci a infracțiunii de cercetare abuzivă? Sunt toate acestea benefice justiției? Răspunsul rămâne la latitudinea fiecăruia.
5. Deși colegul meu a sesizat baroul în legătură cu cele întâmplate, hotărându-se formularea unei note de protest adresate procurorului și parchetului, fiind desemnat un consilier pentru redactarea ei, decanul, cu de la sine putere, nesocotind hotărârea consiliului, a adresat ,,scuze pentru deranj” parchetului și procurorului, sesizarea fiind, astfel, cvasi formală. Nu cred că la această manieră se poate vorbi despre protejarea drepturilor și intereselor legitime ale profesiei de avocat, în general și ale avocaților, în special. Decanul, după ce a luat la cunoștință despre incident, avea obligația de a coordona demersurile instituționale în vederea revelării celor întâmplate în realitate, nu aduse din condei, așa cum reiese din actele anchetatorilor, și tragerea la răspundere a persoanei/persoanelor responsabile. Decanul și consiliul baroului aveau obligația să organizeze și să susțină o acțiune de protest față de abuzul la care el a fost supus. Că nu s-a procedat astfel are implicații pe viitor, avocații neavând vreo garanție că organele profesiei, alese în condițiile Legii nr. 51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat, vor garanta desfășurarea activității lor fără imixtiuni ori îngrădiri din parte autorităților statului. Art. 62 din Statutul profesiei de avocat prevede că ,,Independenţa profesiei, autonomia baroului şi exercitarea liberă a profesiei de avocat nu pot fi îngrădite sau limitate prin actele autorităţilor administraţiei publice, ale instanţelor judecătoreşti, ale Ministerului Public sau ale altor autorităţi decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.” Or, atât consiliul baroului, cât și decanul sunt chezașii instituționali ai respectării acestei obligații de către toate autoritățile, entitățile și/sau persoanele. Iar cele întâmplate confratelui meu avocat nu se înscriu, nicidecum!, în categoria îngrădirilor sau limitărilor expres și limitativ prevăzute de lege.
6. Cea mai cinică dintre ,,constatările” procurorului , în fapt un evident uz de abuz judiciar, se regăsește în următoarea formulare: ,,De asemenea, atitudinea organelor de cercetare penală, insultătoare, așa cum apreciază apărătorul ales al inculpatului, nu este de natură a împiedica exercitarea dreptului la apărare.” Adică, în viziunea procurorului de caz, faptul că avocatul ales al acuzatului a fost insultat, ocărât, jignit, în esență injuriat de către polițist, în prezența tuturor participanților la efectuarea percheziției, nu însemnă că a fost pus în situația de a nu-și putea exercita drepturile și executa obligațiile de apărător al clientului său. Întreb și mă întreb: ce înseamnă atunci? O încurajare, un îndemn, un sprijin pentru exercitarea apărării și asigurarea efectivității ei?
Concluzii
Din cele mai sus relatate se pot trage o sumedenie de concluzii și învățăminte. Îl las pe cititor s-o facă, permițându-mi doar două concluzii personale, cred eu, absolut necesare.
Prima: contrar pretențiilor legii, în conformitate cu care „în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai justiției, ocrotiți de lege…” (art. 38 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în M.of. nr. 440 din 24 mai 2018), realitatea nu numai că nu confirmă poziția de parteneriat a avocaților cu justiția ci chiar o infirmă. Avocații, nu au și cred că nici nu pot avea trai de „parteneri” cu făptuitorii sau participanții la executarea actului de justiție, fie că vorbim de judecători sau procurori, fie că vorbim de organele poliției judiciare sau chiar de personalul auxiliar al instanțelor judecătorești. În mentalitatea multora dintre cei enumerați avocatul este atât o piedică în munca lor, cât și un obstacol în devoalarea adevărului pretins de către organele judiciare, o calamitate la adresa adevărului și un adversar al justiției. Mentalitate care, deși suntem în România mileniului III și într-o justiție pretinsă a fi europeană, cu o multitudine de convenții și tratate europene care fac parte din fondul activ al legislației interne a Statului Român, admite săvârșirea și tolerarea unor agresiuni față de avocat, de natura celei mai sus relatate, precum pasivitatea „partenerilor” în fața unei astfel de agresiuni, contrazic în mod flagrant ,,parteneriatul” și reciprocitatea conduitelor pe care acesta, în mod rezonabil dacă nu chiar necesar, le presupune și poate fi tradusă ca măsură a disprețului domniilor lor față de avocații „parteneri” și o eclatantă pildă de uz de abuz judiciar.
Pe de altă parte, atribuțiile, competențele și obligațiile profesionale ale avocatului, astfel cum sunt ele prevăzute de Legea nr. 51/1995, precum și de Statutul profesiei de avocat, poate nu exclud dar, în mod cert, la manieră deontologică și chiar legală și infralegală, nu agrează poziția de parteneriat a avocatului cu justiția. Avocatul este și trebuie să aibă o poziție autonomă specifică în mecanismul înfăptuirii justiției, în calitate de titular al funcției de apărare în procesele atât penale, cât și civile care, deși nu este menționată în mod expres de codurile de procedură civilă, fiscală și penală, se poate deduce în mod implicit din prevederile Constituției. Atât poziția de autonomie specifică în actul de justiție, cât și calitatea de titular al funcției de apărare în procesele judiciare nu ar face decât să consolideze principiul independenței profesiei de avocat, al secretului profesional al avocatului și al confidențialității relației dintre acesta și clientul său. Cu care, pretenția de parteneriat, clamată de art. 38 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, este în coliziune sau, cel puțin, într-o iminentă ciocnire de pe traiectorii opuse. Speța relatată în cele ce au precedat, constituie un exemplu care mă îndreptățește să consider anacronică și fără confirmare practică sintagma „parteneri indispensabili ai justiției” cu care Legea nr. 51/1995 îi „mângâie” ori îi „gâdilă” pe avocați. Realitatea mlăștinoasă a justiției românești (exempli gratia, cele mai sus relatate) nu confirmă, nicidecum, postura „umăr-lângă-umăr” a avocaților cu autoritățile puterii judecătorești, clamată oarecum onctuos de legea organică a profesiei de avocat.
A doua concluzie: abuzul judiciar și uzul de abuz judiciar sunt cauze directe ale nedreptăților judiciare, ale dreptății și adevărului mutilate ori cu capetele sparte.
av. Dan Mihai Șuta